Life is a climb, but the view is great!

Cosmin, de ce esti atat de increzator?

Pentru a intelege raspunsul la aceasta intrebare, trebuie sa va povestesc ceva mai intai. Ziceam mai demult, ca eu nu am fost tot timpul asa. In mare, blogul a avut cel mai important impact asupra mea. Totusi si aparitia blogului a fost chiar intr-un moment de cumpina, a fost chiar dupa experienta care m-a trezit la realitate.


In toamna lui 2009 am fost operat in Cluj, de o problema mai veche de-a mea, anume o deviatie de sept. Septul, pentru cei care nu stiu, este osciorul acela din nas, care sustine piramida nazala. Dupa cativa ani de umblete si drumuri umblate in vederea gasiri unei solutii care sa poata fi suportata si financiar s-a ajuns la Dr. Lucaciu de la Spitalul CFR din Cluj. Acesta era "vechi in bransa", avea experienta si vazuse sute, poate chiar mii de cazuri de genul la viata lui. Asadar, am decis sa vedem ce-o fi.

M-am internat, iar in doua zile urma operatia. Nu eram stresat, eram chiar nerabdator. Asteptam momentul schimbarii demult. Chiar daca problema parea sa fie doar de suprafata, adica aspectual, problema era mult mai grava prin ce se intampla in interior. Se pare, asta doctorul mi-a spus-o, ca daca mai asteptam inca un an, puteam sa ma asfixiez in somn, sau puteam sa-mi inghit limba, deoarece, nu puteam respira pe caile nazale, ci doar pe gura.

Tot de la aceasta problema se credea ca provine si defectul de vorbire. Am ajuns sa aflu ca nu a fost asa, ci de fapt, defectul de vorbire isi are origine de la o operatie de polipi suferita la 7 ani. Atunci, se pare ca doctorul mi-a extirpat polipii, dar a mai facut o chestie care nu era prevazuta in fisa de externare si nici ai mei n-au stiut treaba aia pana acu' vreo 3 ani, anume, ca mi-a scos si amigdalele. N-ar fi nici o problema pana aici, dar, se pare ca doctorul, a extirpat un pic mai mult decat trebuia, el luand o mare parte din peretii bucali, afectand in cele din urma dezvoltarea vorbirii.

 Treaba asta cu defectul de vorbire mi-a fost lamurita de o doamna logoped, la care am apelat in vara anului trecut si care mi-a explicat cum sta treaba cu producerea sunetului corect si cum fiecare componenta a partii bucale, isi are rolul ei in vorbirea corecta. La mine problemele erau la cateva sunete, deoarece, eu imi formasem un mod gresit de exprimare nazal, iar sunetele erau "fonaite", cum s-ar zice. Apeland la doamna logoped, am reusit sa-mi corectez defectul aproape in totalitate, mai fiind inca probleme la vorbirea fluenta. Sunetele le pot exprima corect, dar, imi vine foarte greu uneori sa vorbesc la viteza normala corect. Treaba asta necesita timp, sarguinta si exersare zilnica. Ma descurc din ce in ce mai bine, iar asta ma motiveaza sa continui.

Revenind la operatie, in timpul acela de doua zile inainte de operatie, a fost internat un alt tanar, de 22 de ani, Bogdan, pe nume, care si el avea o problema similara. El era de fapt la a doua operatie de gen, prima fiind cu doi ani in urma. Cauza lui a fost un concurs de karate, parca, unde s-a trezit cu un picior drept in fata, care ia lasat niste urme. Partea ironica e ca arbitrul nu oprise lupta, chiar daca el abia se tinea pe picioare si sangerand abundent din nas. In fine, isi facuse curaj si pentru a doua operatie, pentru ca dupa aceea intra la politie si nu mai avea timp. Am ajuns sa ne cunoastem foarte bine, vorbeam mult, stateam noaptea si vorbeam despre tot felul, despre o emisiune "A Haunting" la care ne uitam amandoi, amintiri. In fine, ne intelegeam foarte bine.

A urmat operatia, care trebuie sa recunosc, a fost ce-a mai al naibii experienta pe care am trait-o. Stiu ca mi-au dat inainte sa intru in sala de operatii, ceva calmant, in special pentru a incetini bataile inimii, pentru a preveni un eventual infarct. Insa  avea un efect ciudat, precum cel al drogurilor, nu ca as sti ce efecte au drogurile, dar calmantul ala te facea sa visezi cu ochii deschisi. Adica daca  itit imaginai ceva, il si vedeai in fata ta. Te gandeai la o mie de chestii, toate ti se afisau fie pe pereti , fie inaintea ta. Era ceva ciudat, dar placut in acelasi timp. Mi s-a spus dupa, pe cand mi-am revenit dupa operatie, ca eram foarte chill, foarte happy...nu ma enervam in legatura cu nimic, aveam asa o stare de whatever..Oare unde mai gasesc din ala?..

A urmat operatia. Am fost dus de o asistenta pana pe masa de operatie, unde m-au incatusat bine, iar pe urma mi s-au facut anestezice, prin nari. Restul e film de groaza, in care s-au regasit dalta, ciocanul si forta fizica . Iar pentru ca eram treaz, avand doar anestezie locala am simtit totul, insa nu ma durea. A fost ceva interesant, insa n-as vrea sa mai trec printr-o astfel de experienta. Si acum imi amintesc cum m-a dus asistenta aia de umar, proaspat iesit din operatie, direct in salon, pentru ca spitatlul era foatre sarac, nici macar medicamente nu aveau, trebuia sa mi le cumpar eu din oras,  ce sa mai vorbim de sala de recuperari. Eram aproape lesinat, aveam o masca pe fata, masca care ma ingreuna la mancare, fiindu-mi prinsa de mandibula, nu stiu cum. In fine, partea cu mancatul a urmat doar dupa ce m-am trezit, cam dupa vreo 5 ore parca. Si atunci, nu puteam vorbi deloc, aveam caile nazale infundate cu niste tifoane care aparent imi ajungeau pana in gat, iar gura abia mi-o deschideam.

Zilele treceau, iar eu ma simteam tot mai bine, reuseam sa mananc supe si chestii solubile, incepeam sa vorbesc din nou, iar partea faina era, ca puteam iesi in parcul spitalului cand vroiam. Intre timp s-a mai internat inca un tip, cam de vreo 30 de ani, glumet, povestitor, cu simtul umorului, care te facea sa mai uiti de griji. Tot dupa tipul asta s-a internat si Mihai, cel despre care v-am povestit aici. El era glumetul care te tinea dintr-un banc intr-altul cu orele. El avea ceva la o ureche si facea  tratament doar. Ajunsesem sa ne intelegem foarte bine toti trei si chiar ne faceam planuri ca la anu' ne intalnim toti in Cluj si mai iesim la o bere, la una alta. Din pacate Mihai a murit la inceputul lui septembrie anul trecut. Cu Bogdan m-am mai intalnit si tin legatura destul de des, insa totusi vestea mortii lui Mihai a cazut ca un soc. Atsa e viata, pana la urma. Neprevazutul e iminent.

Zilele acelea cat am stat internat, am cunoscut oameni noi, am vazut niste cazuri care ma faceau sa ma simt norocos, am vazut afectiune, dar cel mai important am vazut speranta. Dupa acea experienta am realizat ca viata trebuie pretuita clipa cu clipa. Incercarile trebuie luate ca avantaje, ca un fel de poratl spre un alt nivel, nivel in care sti mai multe, intelegi mai multe si in care ajungi sa cunosti pentru a sti cum sa actionezi pe viitor.

Ar putea parea ciudat si de fapt chiar pare ciudat ca doar o operatie a ajuns sa-mi schimbe atitudinea. Ei bine, eu unul ma simteam diferit dupa operatie, in orice caz, chiar daca schimbarile n-au fost vizibile celorlalti, eu ma simteam mai bine si simteam cum lucrurile capatau o alta perspectiva. Am ajuns sa vad mai multe, sa vad mai in detaliu lucrurile pe care inainte le luam ca atare. Nu vreau sa par nu stiu ce revelatie, dar asa a fost, oricat de ciudat ar fi.

Inainte de operatie eram foarte abatut, ma simteam inferior in orice, ajunsesem sa ma urasc pe mine incat nu mai aveam nici o atitudine, nu eram mai deloc increzator ca voi putea schimba ceva. Am avut o perioada in care ma copleseau ganduri negre, de genul foarte negre. Pe urma a urmat acea saptamana de schimbare, dupa care am stiut ca nimic nu e intamplator, am stiut si am simtit ca am un rol in viata asta. Am inceput sa-mi descopar mai bine caracterul, sa incerc sa il valorific. Incepeam sa vad ca nu sunt chiar asa de inferior pe cat credeam, imi descopeream latura unica, cea care ne diferentiaza de restul lumii si de fapt care face caracterul uman sa fie atat de diferit de la un individ la altul. Practic eram alt om.

Si acum revin la intrebarea de mai sus. De ce sunt atat de increzator? Am raspuns persoanei care m-a intrebat, ca de ce n-as fi? Am trait aproape 18 ani din viata cu gandul ca sunt slab, inferior si ca nu sunt bun de nimic si de fapt in tot acest timp eu eram probabil chiar inversul cuvintelor acestora. Ce-mi lipsea mie era increderea de sine, increderea ca sunt perfect exact asa cum sunt. Urmaream mult sa dau dupa societate, sa ma contopesc in normalitatea ei, cand de fapt trebuia sa ma axez pe propriile-mi principii. Gresala era ca nu ma consideram niciodata suficient de bun, tot timpul vedeam lucrurile ca fiind imposibile. Crezand intr-o astfel de mentalitate, ajungi sa iti limitezi fortele proprii si sa te inchizi intr-o carapace crezand ca ai rezolvat problema.

Tocmai asta am decis eu sa schimb. Schimbarea insa, continua tot timpul, doar daca este intretinuta. Astfel ca am inceput sa fac lucruri care ma binedispun, care imi fac placere, am inceput sa ma uit la foarte multe filme de comedie, tocmai cu acest scop, de a-mi imbunatatii dispozitia, incepusem sa-i urmaresc tot mai des pe ShayTards, aceasta familie minunata care te invata cum sa te bucuri de fiecare clipa de viata, sa apreciezi simplitatea lucrurilor si sa traiesti viata cu zambetul pe buze, incepusem sa fiu mai noncomformist, sa fiu o prezenta mai placuta, sa glumesc mai des, sa rad mai mult, sa cant cand vreau, sa ies mai des, etc.  Lucruri marunte, dar de efect.

De ce am scris articolul asta? L-am scris in special pentru mine, pentru ca e un moment crucial din viata mea si vreau sa il am aici, in spatiul meu virtual. L-am scris pentru cei care ajung la acel punct in care cred ca nimic nu mai are rost si ca nu sunt in stare de nimic. L-am scris pentru cei care nu mai cred in ei, care nu cred ca mai exista speranta si care se desconsidera pe zi ce trece. Lor vreau sa le adresez ca nu trebuie sa fie asa. De cele mai multe ori se ajunge la astfel de conceptii si gandiri din cauza societatii stricate in care traim. Societate care se bazeaza pe bani, coruptie si un anumit demers social, insa nicidecum pe originalitate. Exista vorba aia "fi in rand cu lumea", sau "vezi cum merge lumea", sau "ce-o sa zica lumea"...si multe altele de genul. Ei bine, expresiile astea trebuie sa-ti iasa din cap, trebuie sa vezi ca poti fi deosebit, si daca nu esti in rand cu lumea.

E important sa crezi in tine si sa ai acea incredere de sine. Insa totusi, sa nu te astepti la miracole,ci  sa creezi miracole,  sa nu fi mai bun, ci sa fi cel mai bun. Inconjoara-te de atitudine pozitiva, de lucruri frumoase si de oameni adevarati. Vei incepe sa vezi din nou, sa cunosti din nou si sa gandesti din nou.

Imi place cum mai nou, se transmit astfel de mesaje prin muzica. Artisti precum Pink, Katy Perry, Jessie J, Lady Gaga si multi alti, au niste melodii cu versuri foarte puternice. Niste cuvinte, care daca sunt spuse la momentul potrivit, pot schimba destine.

O melodie incredibila. Observati ce voce puternica si frumoasa are Jessie J. Iar versurile, so true.


Chiar asa de mult a ajuns ca conteze banii? E chiar trist ca sunt o multime de oameni care isi pun job-ul pe primul loc si familia, in cel mai bun caz pe al doilea, daca nu pe al 3-lea.


You're f*****g perfect!


Nu credeam, dar chiar imi place!


Si nu uita: "Life is a climb, but the view is great!" P.S. I'm awesome ! (haha)